A avea pretenții versus a avea standarde în relația de cuplu


În ultimul timp s-a tot dezbătut pe internet ideea conform căreia femeile au tot felul de „pretenții” și asteptări de la un partener, toate sperând să găsească bărbatul perfect , dar uitând să își facă o autoevaluare pentru a vedea dacă ele sunt pe măsura acelui bărbat. De la vedete autohtone precum Dana Budeanu, Mihai Bendeac și câțiva bloggeri în vogă- toți au abordat subiectul. Cred (nu sunt sigură) că acest trend a pornit de la Dana Budeanu, într-unul din clipurile în care critică „amețitele” (în stilul ei caracteristic) și a fost ulterior preluată de Mihai Bendeac, care a înregistrat un  video pe această temă. Bendeac începe prin a spune că nu este în totalitate de acord cu Budeanu, și cu siguranță nu îi place modul în care aceasta spune unele lucruri, dar totuși, din unele puncte de vedere ar avea dreptate. Și aici, el vorbește despre femeile care au o listă de criterii de bifat de la un partener, conturând astfel portretul unui partener ideal, care, în realitate s-ar putea să fie mai greu de găsit. Apoi, continuă prin a le explica femeilor respective că și ele trebuie să aibe o contribuție în relație, nu se pot aștepta că bărbatul să aducă totul, în timp ce ele sunt „zero din punct de vedere spiritual”.

Mi s-a părut o idee interesantă care merită dezbătută, și la fel de interesant e și faptul că se pune mai mult accentul pe modul în care femeile fac asta, deși eu cred, că și bărbații o fac în egală măsură. Unii oameni pur și simplu par să își dorească partenerul ideal – cu un trup perfect, o frumusețe de zeu (sau zeiță), situație financiară foarte bună, statut social, și dacă se poate, să mai fie și mereu de acord cu ei. Nu cred că are  atât de multă legătură cu genul persoanei, cât are legătură cu educația care le-a fost oferită acasă, despre ce este sau nu este o relație și despre ce ar trebui să spere să descopere prin intermediul ei sau nu. Și de ce nu, și cu stima de sine a persoanei.

Societatea ne învață că există o listă de bifat

Câți dintre noi nu am pățit vreodată să ne anunțăm familia că avem un partener stabil, doar ca apoi să fim bombardați cu întrebări de genul: „Și, unde lucrează?” „Ce facultate a terminat?” „Cât câștigă?” „Dar are mașină?” „Părinții lui cu ce se ocupă? A, sunt doar asistenți medicali...” Sau, mai rău, unora li s-a spus de mici „Trebuie să te măriți cu cineva care are o situație financiară CEL PUȚIN la fel de bună ca a noastră”, „Noi suntem o familie de medici, nu poți să ne aduci acasă un sărăntoc”, „Fata mea se va mărita într-o familie bună...” Și lista continuă. Și mai mult, pe lângă aceste standarde transmise indirect prin educația din familia de bază, ne mai nimerim în situații sociale în care vedem că unii oameni sunt favorizați pe nedrept pentru că au anumite atuuri – bani, statut social, frumusețe... Și este suficient să ni se întărească ideea că, că nu doar noi trebuie să avem anumite atuuri pentru a reuși în viață, dar și partenerul nostru trebuie să le aibă, că doar nu putem să ne asociem cu cineva a cărei imagine socială o va „diminua” pe a noastră. Sau, dimpotrivă, unii oameni au crescut cu lipsuri majore care le-au cauzat suferință, și speră că a începe o relație cu o persoană care are o situație mai bună și care posedă atributele dezirabile în societate, îi va ajuta să „crească” și ei în ochii lumi și să avanseze în ierarhia socială.

Copiii crescuți în familii cu această mentalitate devin adulții cu stimă de sine scăzută

Un prim scenariu în care o persoană învață că partenerul/partenera trebuie să „bifeze” anumite criterii îl reprezintă familia în care părinții au avut un nivel foarte ridicat de așteptări de la copilul lor – fie pe toate planurile, fie doar în domeniile relevante pentru ei. De exemplu, dacă pentru părinți era importantă practicarea unui sport de performanță, copilul trebuia neaparat să fie cel mai bun la sport. Dacă părintele punea foarte mult preț pe note și rezultate academice, atunci copilul trebuie să fie un elev de top. Acești părinți care au avut mereu așteptări ridicate sau chiar  nerealiste de la copilul lor din punct de vedere al rezultatelor, vor transfera aceleași așteptări și asupra partenerului acestuia. Un copil care a crescut într-o astfel de familie va învăța, în mod indirect, că valoarea lui este dependentă de reușita și rezultatele în viață, dezvoltând astfel o stimă de sine scăzută, și incercând mereu să dovedească „ca este suficient de bun” (la început în ochii părinților, apoi în ochii lui înșiși, iar mai târziu în ochii altora). Însă, aceste „rezultate” pot să însemne orice – note foarte mari sau performanțe sportive, în viața adultă un loc de muncă bun, un salar mare, statut social ridicat, o mașină care să atragă invidia tuturor, și bineînțeles un partener de viață care să fie „o partidă bună”, adică, să bifeze lista de criterii „necesare”.

 Important de menționat este și faptul că un părinte care îi oferă copilului său afecțiune condiționată (dependentă de rezultate) și îl critică frecvent, poate contribui la dezvoltarea anumitor trăsături de personalitate specifice tulburării narcisice, sau chiar tulburarea de personalitate în sine, atunci când și alte elemente de disfuncționalitate sunt prezente în stilul de parenting. Asta nu înseamnă că toți oamenii care își aleg partenerul în funcție de anumite criterii prestabilite sunt narcisici, dar o parte din ei ar putea fi. Deoarece narcisicul nu a reușit să își dezvolte o stimă de sine adecvată în copilărie, el își va construi un sine fals – o imagine de grandiozitate și încredere în sine sub care își ascunde adevăratele vulnerabilități. Narcisicii de obice caută “parteneri trofee”, care să posede trăsături aparte – frumusețe extraordinară, inteligență, statut etc., pentru a fi pe măsura sinelui lor atent construit.

Un al doilea scenariu în care o persoană învață să aibe așteptări nerealiste de la partener încă din familia de bază este acela în care el/ ea crește într-o familie care se confruntă cu tot felul de lipsuri – probleme financiare, statut social scăzut care aduce cu sine multe neplăceri și suferințe, și adesea carențe pe partea afectivă. Această persoană va spera mereu, sau chiar i se va trasnmite de către părinți că prin căsătoria cu o persoană care are o situație mai bună va ieși din situația în care se află sau va fi „salvată”.

A avea pretenții vs. a avea standarde

Într-adevăr putem să constatăm că unii oameni nu dețin modalitatea corectă prin care să își aleagă un partener sau o parteneră de viață, și prin urmare fug după niște iluzii, rănindu-se pe ei și pe potențialii parteneri. Dar  câți oameni pot spune că li s-au transmis niște idealuri și valori corecte și integre, sau că au avut acasă un model funcțional de relație romantică după care să se ghideze în viață? Cred că foarte puțini și acei puțini sunt cei norocoși. Prin urmare, propun să educăm prima dată oamenii cu privire la modul în care pot să își construiască o relație frumoasă și benefică pentru ei, alegându-și partenerul/ partenera după niște criterii bazate pe integritate. Primul pas e să facem distincția dintre a avea pretenții (sau așteptări nerealiste) de la un partener și avea standarde referitoare la calitatea relației.

Ce înseamnă a avea pretenții de la un partener? A avea pretenții de la un partener înseamnă a te aștepta ca acesta să îndeplinească o serie de criterii de pe o listă imaginară, să fie cât mai aproape de perfecțiune și să vina „la pachet” cu o serie de beneficii de care tu să poți profita în mod direct sau indirect. A avea pretenții mai semnifică și inabilitatea de a înțelege că partenerul tău este tot o ființă umană, cu calități și defecte și de a-l alege exact așa cum este, oferindu-i iubire necondiționată.

A avea standarde referitoare la partenerul de cuplu și de la relația în sine înseamnă să accepți faptul că partenerul tău e un om cu calități, defecte și cu zile proaste, să îl accepți necondiționat dar să ai „niște criterii”  referitoare la calitatea relației.  Să ai standarde înseamnă să ai așteptări realiste de la partener dar să îți dorești o relație integră și de o calitate ridicată, să participi în mod activ la crearea relației și la menținerea acestei calități, și, foarte important, să nu accepți o relație de o calitate scăzută. O relație cu standarde ridicate este caracterizată de integritate, sinceritate, respect, acceptare, comunicare, și iubire sinceră și dezinteresată.

Complicat? Eu zic că e simplu. Câteva exemple de pretenții ar fi următoarele:

  • Să aibă un venit mare/ să aibe bani
  • Să provină dintr-o “familie bună”
  • Să aibe un job bun sau statut social ridicat
  • Să arate impecabil, fără (sau aproape fără) niciun defect fizic, criticându-l atunci când, datorită naturii sale umane nu mai reușește să arate perfect (Doamne ferește să se îngrașe puțin sau să aibe cearcăne de la prea multe nopți petrecute muncind)
  • Să conducă o mașină scumpă (pentru că atunci putem fi văzuți într-o astfel de mașină)
  • Să te ajute financiar
  • Orice alt criteriu care îți aduce ție beneficii prin asocierea cu această persoană sau prin care „te salvează” în vreun fel de o situație neplăcută din viața ta

La polul opus, câteva exemple de ce înseamnă să ai standarde:

  • Să fii aceptat cu defecte și calități, fără să fii criticat pentru ceea ce ești („ești prea tăcut”, „esti prea înalt”, „ești prea blond”, etc)
  • Să fii tratat cu respect în absolut orice situație
  • Să ai parte de înțelegere și sprijin în momentele grele
  • Să te simți în siguranță în relație – fără violență verbală, fizică sau psihologică (și acest criteriu chiar nu ar trebui să fie negociabil)
  • Să aveți o comunicare bună, bazată pe sinceritate și onestitate – fără minciuni, manipulare, injurii, jigniri sau șantaj emoțional
  • Să fii încurajat să crești și să te dezvolți, și să îți cultivi în continuare hobby-urile , preocupările și relațiile de prietenie, prosperând pe toate planurile
  • Să îți fie luare în considerare nevoile și dorințele
  • Să se investească timp și efort egal din ambele părți pentru a face relația să funcționeze
  • Rezolvarea conflictelor să fie făcută prin prin prisma respectului și a iubirii
  • Să ai o relație armonioasă, în care să simți că te poți refugia primind sprijin și iubire ori de cate ori ai nevoie, un fel de “safe haven” doar al tău
  • Să simți că relația ta e o sursă de energie pozitivă (presupunând desigur că investești aceeași energie la rândul tău)
  • Să fii iubit chiar și atunci când nu mai ai nimic, nu doar când relația cu tine vine la pachet cu o serie de beneficii

Bineînțeles, nu întotdeauna este ușor să ne debarasăm de credințele care ne-au fost inoculate o viață întreagă, dar scopul omului pe Pământ este de a se dezvolta și a crește continuu, depășindu-și limitele și țintind mereu spre a deveni cea mai bună versiune a sa. Prin urmare, putem să renunțăm și la ideile preconcepute și disfuncționale despre relații și să decidem să facem o schimbare- acel salt calitativ de care avem nevoie pentru a fi cu adevărat împliniți și fericiți pe plan personal. Modul în care relația începe și temelia pe care ea este construită vor influența foarte mult traiectoria ei viitoare și șansele de reușită sau eșec.