Lecția de bunătate

           Vi s-a întâmplat vreodată să primiți o lecție de viață de la un necunoscut, într-un moment și loc în care nu vă așteptați deloc? Acel gen de lecție care vă face să vă reevaluați comportamentul și valorile? Mie mi s-a întâmplat astăzi, în stația de autobus, unde am primit o lecție despre bunătate.

             Mă aflu peste drum de stația de autobus, și mă pregătesc să traversez strada pentru a ajunge la ea, când observ că în interiorul ei se află doi oameni fără adăpost. Am putut să le observ de la distanță hainele rupte și murdare, precum și chipurile, buhăite și pline de răni. Arătau cu adevărat rău. Amândoi aveau răni purulente pe față ceea ce mă face să mă gândesc la vreo boală „share-uită” între ei. Eram încă la jumătatea șoselei când am început să simt și un miros neplăcut puternic, care venea tot de la ei. Mi-am simțit stomacul făcându-se ghem și corpul încordându-se de respingere, iar primul gând care mi-a venit în minte a fost “O, Doamne, nu așa ceva”.

           De ce “nu așa ceva”? Pentru că atunci când văd oameni aflați într-o astfel de stare, simt o responsabilitate să fac ceva, stiu că nu ar trebui să trec indiferentă mai departe. Totuși, societatea asta m-a învățat să fac. Trecem nepăsători pe stradă pe lângă oameni care nu au pantofi la -5 grade, care nu au haine, care cerșesc pentru a avea bani pentru un colț de pâine. Și ni se spune să nu le dăm bani, pentru că  „sigur vor merge direct la crâșmă cu banii tăi” sau „e vina lor că au ajuns așa, toți sunt niște alcoolici”, „oamenii nu apreciază binele pe care li-l faci”,  “nu poți să îi ajuți pe toți” etc. Scuze și motive pe care ni le spunem singuri, pentru a ne justifica indiferența, detașarea cu care privim la un om care poate mâine va fi răpus de foame la colțul blocului în care noi ne lăfăim la căldură, cu frigiderul plin și cu bunuri care costă cât mâncarea lui pe cinci ani.

           De obicei dau bani cerșetorilor, un leu, doi, cinci, câți pot în ziua aia. Uneori le iau și ceva de mâncare, în special ăluia care e pus la cerșit într-un scaun cu rotile în față la Profi, în timp ce toată lumea se preface că asta e în regulă. Dar azi nu, azi nu am chef de nimic. Ajung în stație și constat că starea lor e mai mult decât deplorabilă: pe lângă mirosul pregnant, care îți întoarce stomacul pe dos, și rănile de pe față care par proaspete, hainele lor sunt praf și pulbere, bărbatul abia își poate deschide ochiul stâng și mai are și adidașii rupți. Fac un calcul mental să văd ce aș putea face pentru ei, câți bani am la mine (doar banii de prânz, pentru ca nu mi-am pus portofelul cu mine) și ma gândesc la ultimele dăți când am încercat să ajut pe cineva de pe stradă și a ieșit prost, așa că îmi spun „Știi ceva, nu-i poți ajuta pe toți”. Îmi scot telefonul din buzunar și încep să dau swipe pe Facebook, iar această activitate mă captivează în așa măsură încât uit de ei total, în ciuda mirosului.

          Și dau swipe, și mai vizionez un video amuzant, și am reușit să mă consolez cu ideea că eu sunt o persoană bună, dar chiar nu-i poți ajuta pe toți. Așa o fi? A încercat cineva să îi ajute pe toți vreodată? Avem vreo garanție că absolut toți merg direct la crâșmă cu banii pe care li dăm? Și dacă merg, e chiar așa rău având în vedere viața mizerabilă pe care trăiesc și faptul că alcoolul e singurul lucru în care pot evada și ei din realitate măcar pentru vreo 2 ore, până când îi trece efectul și vor simți din nou frigul năpraznic? Și cum stau eu pe Facebook scufundată în propria ignoranță, aud o voce că întreabă:

- Nu ți-e frig cu adidașii rupți?

E o doamnă mai în vârstă, îmbrăcată și ea modest, dar curat, cu siguranță nu trăiește pe stradă dar nici bogată nu e. I se adresează bărbatului, care pare stânjenit și mormăie un răspuns din care nu se înțelege nimic.

Femeia nu se lasă.

-Nu ți-e frig cu adidașii rupți ? De ce nu mergeți la un adăpost? Există un adăpost pentru oamenii străzii, unde ați putea primi îngrijiri medicale și mâncare.

Vorbele ei ajung la mine ca o palmă peste față. Mă uit la ea și Supraeul meu își face simțită prezența în dialogul meu mental: “Femeia asta nu i-a ignorat, poartă o conversație cu ei, manifestă compasiune și le oferă soluții. Tu ce faci, Alexandra? Stai pe Facebook!”.

Doamna scoate cinci lei din geantă și îi întinde bărbatului, spunând că jumătate din pensia pe luna asta I s-a dus deja pe medicamente, dar atâta poate să le dea. Oamenii tot nu par prea dornici să vorbească cu ea, par speriați, stânjeniți, rușinați. Singurul lucru pe care îl articulează e că de fapt, nu ar mai exista acel adăpost pentru homeleși despre care vorbește doamna. Atunci intervin și eu în discuție, spunând că de fapt, el există, și că din câte știu eu acolo li s-ar da și mâncare, cel puțin așa era anul trecut. Încet-încet, încep și ei să răspundă la întrebări și aflăm că ar exista un soi de adăpost în care nu li se dă de mâncare zilnic “doar când vin pocăiții să gătească”, în rest, primesc doar un pat unde să stea. Nu par prea dornici să meargă acolo totuși, și cred că intuiesc de ce. Habar nu am dacă adăpostul funcționează așa cum au zis ei, dar mi-am propus să verific acest lucru. Între timp vine autobusul, iar eu pe fugă îi pun bărbatului jumătate din banii mei de prânz în mână, știind că asta ar fi trebuit să fac de la început. Ne urcăm în același autobus, în care lumea se uită ciudat la ei și strâmbă din nas.

Tot drumul mă gândesc la acest incident și îi mulțumesc în gând femeii pentru lecția pe care mi-a dat-o. Toți ar trebui să reacționăm așa atunci când vedem oameni în nevoie, într-o stare deplorabilă sau implorând pentru câțiva leuți ca să mai supraviețuiască câteva zile. Nu e vorba de suma de bani pe care a putut sau nu să o dea, e vorba de faptul că i-a tratat ca pe niște OAMENI, nu a strâmbat din nas, nu a întors privirea prefăcându-se că nu le vede rănile și adidașii rupți. A reacționat cu compasiune, i-a păsat, a oferit o vorbă bună și un mic ajutor. A știut că faptul că acum nu au haine și că miros urât nu îi face mai puțin oameni, nu le diminuează valoarea și nici nu a renunțat să mai ajute, după câteva experiențe care nu au mers conform așteptărilor.

Acum când scriu aceste rânduri, aș vrea să pot da timpul înapoi să mă întorc în acea stație de autobus, și să îl întreb eu pe bărbat dacă nu îi e frig cu adidașii rupți. Apoi, să caut pe Google  unde este mai exact acel adăpost, să sun acolo și să întreb dacă vor să mai primească două persoane, care înainte trebuie să treacă pe la urgențe, desigur. Și știți ceva, dacă am timp liber pot să mă și duc cu ei la spital, ce mare lucru, să mă asigur că nu vor fi scoși afară în momenul în care intră pe ușă.  Dar e prea târziu, ei sunt probabil pe sub vreun pod din oraș ascunși și eu nu dețin puterea magică de a întoarce timpul.  Tot ce pot să mai fac e să vă rog pe voi, ca data viitoare când vedeți un om într-o astfel de stare, sau chiar un animal să acționați ca și doamna care le-a oferit compasiune, și să nu gândiți “ nu pot să îi ajut pe toți”. Haideți să învățăm din bunătatea ei și să decidem să îi ajutam pe cei pe care putem, chiar dacă nu putem să îi ajutăm pe toți.

Ajutorul uneori înseamnă să renunțăm la încă puțin din puținul nostru, pentru cineva care nu are nimic. Să îi dedicăm un pic de timp, să îi oferim un pic de compasiune. Să recunoaștem că e normal să ajutăm și să nu trecem indiferenți pe lângă nenorocirea altuia. Să recunoaștem că nu e normal ca unii să se lăfăie în vile și să conducă mașini de lux în timp ce alții nu au ce mânca. Nu toți cei care nu au ce mânca au ajuns acolo “din cauza lor”. De fapt, noi cand ne spunem asta, habar nu avem daca e adevărat și nici nu ne pasă, căutăm doar un motiv să ne putem întoarce repede la comfortul nostru, ignorând durerea lor. Nu ne pasă de faptul că poate unii sunt pe străzi de la 18 ani de când au fost dați afară din orfelinat și din cauza aspectului sau a dezvoltării mentale precare nu îi angajează nimeni. Nici de faptul că străzile noastre colcăie de bolnavi de schizofrenie care și-au pierdut apartamente și joburi, iar familia lor e de negăsit. E bineînțeles, mult mai ușor să spui “ Au ajuns acolo din cauza lor”.

Eu îmi propun să fac pe viitor exact ca doamna din stație, și îi mulțumesc din suflet pentru lecția despre bunătate pe care mi-a oferit-o.