Viața de după depresie – sau cum înveți să trăiești din nou


„- Merg pe stradă și realizez brusc că văd culorile. Nu știu exact de ce îmi dau seama de asta, vedeam culorile și până acum. Dar dintr-o dată le văd mai vibrante și parcă sunetele se aud mai bine. Mă simt de parcă cineva mi-a dat jos un sac semi-transparent de pe cap. Dar cine l-a pus acolo? E ca și cum am avut acest sac timp de doi ani zile, Îmi spune Maria, mărindu-și ochii  și părând și ea surprinsă. Trage aer adânc în piept, se uită în jos ascunzându-și ochii albaștri de mine ca să nu-i vad lacrimile care au început să se scurgă încet pe obraji.

-Boala asta m-a dărâmat de pe picioare. Am uitat cine sunt, am uitat pentru ce m-am născut, am uitat cu ce scop am avut aici și ce obiective mă făceau să mă trezesc dimineața. Eram ca un orb, rătăcit în întuneric și făcând totul pe pilot automat. Mă trezeam dimineața, luam micul de jun, mergeam la muncă, urând în fiecare secundă tot ceea ce făceam. Eram într-o stare de durere interioară continuă. La muncă nu știam ce se întâmplă cu mine. Uneori nu știam cum s-a făcut din ora 9 dimineața ora 5 după-masa, alteori mi se parea că ziua durează 48 de ore. 48 de ore chinuitoare în care eu mă rugam să se facă odată ora 5 să pot pleca acasă.

La serviciu nimeni nu știa ce am, pentru că nu poți spune lucrurile astea fără ca lumea să se uite strâmb la tine. Nu poți recunoaște că ai depresie  fără să riști să fi considerat nebun. Așa că taci, și o duci mai departe. Nu le spui de ce faci greșeli, de ce îți pierzi concentrarea, de ce iar l-ai taxat greșit p-ăla. Îți ceri scuze și îi lași să presupună că așa ești tu, mai proastă.

Mergi acasă și te pui în pat și te simți ruptă de oboseală, dar îți dai seama că nu e doar oboseala de azi și de ieri. E oboseala acumulată de toată tristețea, toată durerea interioară și multe nopți nedormite la rând. Nu ajunge să îți odihnesti corpul, când sufletul e cel obosit, ma înțelegi?

În zilele când afară era frumos și cald, ieșeam să stau pe o bancă în parc, pentru că nu prea puteam să mă plimb. Era primăvară iar păsărelele cântau, dar eu vedeam culorile  șterse, păsărelele le auzeam ca de departe, abia ajungeau sunetele lor la mine. Vedeam și auzeam totul ca printr-un sac, acel sac de care îți spuneam înainte. Treceau oameni pe lângă mine dar eu nu îi puteam privi cu atenție, pentru că nu mă puteam concentra la nimic. Habar nu aveam de multe ori cu ce erau îmbrăcați oamenii care erau lângă mine, nu aveam capacitatea de a percepe detalii. Uneori nici nu mă uitam cu atenție la fața lor. Era ca și cum aș fi avut un văl pe ochi care mă împiedica să văd bine. Nu-mi păsa cu ce erau îmbrăcați, nu-mi păsa de ei de fapt, îmi păsa  doar de faptul că mă simt rău. Nu-mi păsa nici de mine, nici de toate lucrurile pe care le iubeam înainte. Eram doar eu și depresia, închise în mintea mea, iar mintea mea era un loc ostil și pustiu, mai pustiu și mai ostil decât ruinele lagărelor de concentrare pe care le-am vizitat in Germania.

Tot ce îmi făcea plăcere înainte acum mă lăsa indiferentă. Uitasem total de visul meu de a preda limba română și de a deveni o scriitoare faimoasă. Uitasem de pasiunea pe care am avut-o dintotdeauna pentru literatură, pentru balet, pentru călătorii. Mă trezeam dimineața fără un scop, singura dorință fiind să mai supraviețuiesc o zi. Nu mai deschisesem o carte de luni de zile, pentu că atunci când încercam să citesc îmi dădeam seama că nu mai pot, creierul meu nu mai lega literele între ele, nu mai forma cuvinte. Atunci când reușeam să fac un efort, oboseam după o pagină. Mă bucuram că mai puteam citi mesaje pe telefon sau etichetele produselor din magazin. Mă întrebam cine sunt, și cum am ajuns în starea asta.  Atunci îmi era rușine de mine și începeam să plâng. Plângeam până nu mai aveam aer, și îmi doream să mor. Mă rugam să mor, de fapt, dar nu venea nimeni să mă ia.

Corpul meu se deteriorase de tot. Slăbisem până la 43 de kilograme, și când mă uitam în oglindă mă speriam și eu. Nu mai aveam niciun mușchi pe corp, după toți acei ani de balet care mă lăsaseră cu o musculatură dezvoltată și un corp extrem de puternic. Se dusese tot, atâta muncă, zeci de ore petrecute în studio, parcă s-ar fi petrecut doar în mintea mea. Acum aveam în loc de picioare două bețe, coastele îmi ieșeau prin piele, sutien nu mai avea rost să port iar ochii mei erau umbriți de cearcăne negre și adânci. Părul era rărit, dar și decolorat de la cum nu mai aveam chef să îl vopsesc, și nici măcar această priveliște de speriat nu mă putea motiva să mă mobilizez, să fac ceva cu mine. Bărbații nu numai că nu ma mai găseau atrăgătoare, de multe ori reușeau să nu mă mai observe.

Existența mea era marcată de durere, monotonie, tristețe, mi se părea că tot ce fac e greșit, nimic nu e în regulă, nimic nu va mai fi bine vreodată. Telefonul nu mai suna de mult. Prietenele erau sătule de refuzurile mele, sau de toate planurile anulate în ultimul moment, așa că nu se mai deranjau să mă caute. Ele nu știau că în momentele când le anunțam că nu voi mai ajunge la întâlnire, eu mă întrebam dacă voi reuși să mă dau jos din pat, să mă târăsc până la bucătărie după un pahar cu apă. Doar mama mai suna din când în când, să vadă dacă îmi iau medicamentele, mănânc și merg la serviciu. Ia-ți medicamentele Maria, exact așa cum ți-a prescris medicul,  îmi spunea ea, te vei simți mai bine de la ele! Dar adevărul e că am început să mă simt treptat mai bine abia din ziua când le-am aruncat la gunoi. Și totuși, de atunci și până m-am vindecat de tot au mai durat doi ani.

-Și acum cum te simți? O întreb eu

-Acum, știu că m-am vindecat, dar nu mă simt încă bine. M-am vindecat pentru că știu mi-am recăpătat motivația să mă vindec, dacă asta are sens.

-Nu, nu prea are sens.

-Sunt pe drumul vindecării.  Îmi doresc să trăiesc din nou, și asta nu s-a mai întâmplat de mult. Cu toate astea, sunt departe de a fi pe deplin bine. Mă simt de parcă viața mea e o ruină, ca un oraș distrus de război. Totuși pentru prima dată în patru ani, acum îmi doresc CU ADEVĂRAT să îl restaurez. Dar e foarte mult de muncă. Când am ieșit la plimbare săptămâna trecută, mi-am dat seama că obosesc după 5 minute. După atâta stat în pat, nu e de mirare. Picioarele mă ascultă cu greu. Trebuie să învăț să umblu din nou, să mă plimb, să fiu pe stradă. Să învăț din nou să mănânc, să îmi aduc aminte ce îmi plăcea să mănânc și cum se gătesc acele mâncăruri. Am o viață de reconstruit, relații de recâștigat, o lume de clădit de la 0. Încerc să îmi sun prietenele, dar ele nu îmi fac treaba mai ușoară. Mi-am cerut scuze de la toată lumea, le-am explicat în sfârșit că nu mă simțeam bine, că am avut o depresie nervoasă. Unele au înțeles, altele nu au părut prea convinse. Dar și cele care au spus că au înțeles, nu mă sună și nu mă mai caută. Viața lor a mers mai departe fără mine, iar eu am rămas undeva în trecut. Trebuie să mă reconectez din nou la mine. Trebuie să îmi readuc aminte cine eram, ce îmi doream să realizez și să am acele dorințe din nou. Trebuie să învât să am dorințe din nou. Trebuie să reînvăț și să simt, să fiu eu....să fiu Maria. Nu mai știu ce înseamnă să fii Maria. Sunt ca un nou-născut care învață acum să trăiască, doar că eu sunt adult și nu mă mai ține nimeni de mână”.

Numele din această istorioară este unul fictiv, însă Maria este inspirată dintr-o persoană reală. Eu îi mulțumesc pentru sinceritatea ei și mă bucur că am avut onoarea să îi ascult povestea, că a avut curajul să fie atât de crunt de sinceră cu mine, să îmi dăruiască mie durerea ei în procesul frumos al vindecării. Pentru că doar povestind altora, împărtășind, ne vindecăm de fapt. Relatarea ei m-a pus pe gânduri, făcându-mă să mă întreb în ce măsură înțelegem  ce este depresia și cum afectează ea o persoană.

M-a întristat să constat cât de mult a ales Maria să își ascundă boala de teama că va fi judecată, și cât de puțin sprijin a primit de fapt din partea celor apropiați atunci când în final și-a făcut curaj să se deschidă. Asta spune multe despre modul în care societatea noastră privește și tratează oamenii depresivi, în ciuda faptului că depresia a ajuns principala cauză de îmbolnăvire și incapacitate la nivel mondial, potrivit Organizației Mondiale a Sănătății. În ciuda faptului că depresia este ceva foarte comun, și majoritatea oamenilor au trecut măcar printr-un episod depresiv (deși nu neaparat unul de lungimea și severitatea episodului Mariei), ea rămâne un subiect tabu, ceva despre care nu vorbim și pe care refuzăm să îl înțelegem pe deplin. Unele persoane își ascund boala, și cel mai trist mi se pare că reușesc, pentru că ceilalți nu sunt educați să recunoască simptomele. Atunci când cineva manifestă un comportament ușor diferit de cel cu care suntem obișnuiți, ca de exemplu devinenind o persoană mai retrasă și mai distantă, presupunem tot ce e mai rău, în loc să avem o conversație deschisă cu el/ea pentru a înțelege ce se întâmplă de fapt și cum îl/o putem ajuta. Asta spune multe despre modul în care ne raportăm unii la alții, cât de mult ne iubim și înțelegem unii pe alții.

 Dar este momentul să schimbăm modul în care ne raportăm la oamenii depresivi și la alți  bolnavi psihic în general. E momentul să începem să ne educăm cu privire la ce înseamnă boala psihică de fapt, în speță depresia și să ne comportăm altfel cu oamenii care au această boală. Pentru a combate impactul pe care depresia îl are în societate, este momentul să o acceptăm, si să învățăm să acordăm ajutor, fiecare dintre noi. Prin urmare, mi-am propus ca următoarele două articole din categoria Psihologie vor fi despre cum să recunoaștem simptomele depresiei „mascate” și ce să facem atunci când o persoană apropiată suferă de depresie.